Era mijlocul toamnei, în București, anul 1952. Frunzele căzute se lipeau de trotuarul ud, iar ploaia măruntă bătea în ferestrele clădirii. Se întuneca devreme, iar prin geamurile murdare se vedea un cer cenușiu, peste care păsările treceau în grabă.
Într-o încăpere aproape goală, Alexandru stătea nemișcat pe un scaun. Mâinile îi erau așezate pe genunchi, iar privirea îi rămăsese îndreptată spre fereastră. Pe masă se afla o cană cu apă. Nu știa de cât timp era acolo. În astfel de locuri, timpul nu mai curgea normal. Se aduna în tăcere, minut după minut, până când omul începea să nu mai știe dacă afară era încă zi sau dacă se făcuse deja noapte.
Ușa se deschise.
Persecutorul intră fără grabă. Ținea sub braț un carnet roșu și o mapă subțire. Se opri câteva secunde în dreptul ușii, apoi se așeză în fața lui Alexandru.
Îl privi atent.
- Ai stat mult aici?
Alexandru ridică ușor din umeri.
- Nu știu.
- Nu știi cât timp a trecut?
- Nu.
Persecutorul deschise carnetul.
- Oamenii care ajung aici uită repede timpul.
Alexandru nu răspunse.
- Dar își amintesc alte lucruri, continuă celălalt. Uneori chiar lucruri pe care ar fi preferat să le uite.
Tăcere.
- M-am gândit că poate ai avut timp să te răzgândești.
- În privința a ce?
Persecutorul zâmbi.
- Asta vom vedea.
Își trecu degetul peste câteva rânduri din carnet.
- Te-ai născut în 1918?
Alexandru îl privi.
- Da.
- Unde?
- În România.
- Mai exact.
- În România Mare.
Persecutorul ridică ochii din carnet.
- Spui asta cu mândrie.
Alexandru privi pentru câteva clipe spre fereastră.
- O spun cu recunoștință. M-am născut într-un an în care oamenii credeau că România își găsise, în sfârșit, locul. Pentru părinții mei, România Mare nu era doar o hartă. Era speranța că, după atâtea despărțiri și nedreptăți, românii vor putea trăi împreună și își vor putea crește copiii într-o țară a lor.
Persecutorul îl privi fără să spună nimic.
- Și părinții tăi?
- Sunt oameni simpli. Țărani. Muncesc pământul și știu cât valorează o bucată de pâine. De la ei am învățat că lucrurile care se câștigă cu greu nu trebuie vândute ușor.
- Sunt membri de partid?
- Nu.
- Dar tu?
- Nici eu.
- De ce?
Alexandru zâmbi foarte puțin.
- Pentru că n-am știut niciodată să spun „da” atunci când în mine era „nu”.
Persecutorul îl privi câteva secunde.
- Ai fost învățat să gândești așa?
- Am fost învățat să gândesc.
- De cine?
- De viață. De părinți. De cărți.
- Profesia?
- Învățător.
- Ce îi înveți pe elevi?
- Să citească. Să gândească. Să pună întrebări.
- Întrebări despre ce?
- Despre lume. Despre oameni. Despre ceea ce li se spune.
Persecutorul închise carnetul.
- Nu toate lucrurile trebuie puse la îndoială.
- Poate că nu. Dar dacă îi învățăm pe elevi să accepte totul fără să gândească, nu mai formăm oameni. Formăm oameni care doar ascultă. Tabula rasa, mai bine spus.
- Și tu crezi că statul vrea oameni care pun întrebări?
- Nu știu ce vrea statul.
- Dar tu ce vrei?
Alexandru răspunse simplu:
- Adevărul.
Persecutorul se lăsă pe spate.
- Adevărul.
Repetă cuvântul ca și cum ar fi fost ceva care îl amuza.
- Și în ce mai crezi?
- În Dumnezeu.
Persecutorul îl privi atent.
- Dumnezeu?
- Da.
- Mai crezi în Dumnezeu după ce ai ajuns aici?
Alexandru tăcu pentru câteva clipe.
- Mai mult decât cred în oamenii care îmi cer să renunț la El.
Persecutorul se ridică brusc.
- Aici nu e biserică!
- Știu.
- Aici eu decid ce este adevărat!
Alexandru îl privi fără să ridice glasul.
- Nu. Dumneavoastră decideți ce scrieți în carnet.
Mâna persecutorului se opri pentru o clipă.
Apoi se așeză din nou.
- Te crezi curajos?
- Nu știu.
- Ți-e frică?
- Da.
Atunci nu ești curajos.
Alexandru îl privi.
- Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică. Înseamnă să nu lași frica să hotărască în locul tău.
Persecutorul deschise din nou carnetul.
- Spune-mi numele celor cu care te întâlnești.
- Nu.
- Prietenii tăi?
- Da.
- Dacă nu vorbești, vei avea probleme.
- Știu.
- Poți ajunge la închisoare.
- Știu.
- Îți poți pierde serviciul.
- Știu.
- Casa. Familia. Totul.
Alexandru coborî privirea.
- Familia mea nu are nicio vină.
- Și oamenii pe care îi protejezi?
- Nici ei.
- Atunci de ce îi protejezi?
- Pentru că mi-au acordat încredere.
Persecutorul râse scurt.
- Încrederea nu te va salva.
- Poate că nu.
- Atunci ce te salvează?
- Faptul că nu trădez.
- Ce înseamnă pentru tine trădarea?
Alexandru răspunse după câteva secunde:
- Să iei încrederea unui om și să o folosești împotriva lui.
- Iar loialitatea?
- Să rămâi lângă el chiar și atunci când nu mai ai nimic de câștigat.
Persecutorul îl privi atent.
- Și dacă oamenii aceia te vor abandona?
- Atunci voi ști că nu i-am abandonat eu.
- Și dacă te vor uita?
Alexandru ridică ochii.
- Dumnezeu nu uită.
Se lăsă o liniște grea.
Persecutorul își strânse buzele și îl privi în tăcere pe Alexandru. Apoi întrebă apăsat:
- Recunoaște că ai fost împotriva statului.
- Dacă pentru adevăr trebuie să fii împotriva statului, atunci poate că sunt vinovat.
- Semnează.
Împinse spre el o foaie.
Alexandru o privi.
- Nu.
- Semnează!
- Nu pot.
- De ce?
- Pentru că nu am spus ceea ce scrie acolo.
- Nu contează.
- Pentru mine contează.
Persecutorul lovi cu pumnul în masă.
Cana se răsturnă, iar apa se scurse încet peste lemnul vechi.
- Crezi că vei ieși de aici?
Alexandru îl privi.
- Toți oamenii ies, într-un fel.
- Ce vrei să spui?
- Unii ies pe ușă. Alții ies din viață. Dar nimeni nu rămâne aici pentru totdeauna.
Persecutorul tăcu.
Apoi întrebă:
- Ce nu poți pierde?
Răspunsul veni fără ezitare:
- Conștiința.
- Ești un om încăpățânat.
- Poate.
- Și crezi că eu nu mă tem?
Alexandru îl privi cu atenție.
- Cred că vă temeți.
Persecutorul se încruntă.
- De ce?
- De ziua în care nu veți mai avea puterea pe care o aveți astăzi.
Pentru prima dată, persecutorul nu mai găsi imediat un răspuns.
Privi foaia nesemnată.
O luă.
O rupse în două.
Apoi în patru.
- Pleacă.
Alexandru se ridică încet.
Ajuns la ușă, se opri.
Se întoarse și îl privi.
- Să vă amintiți, într-o zi, că înainte de a fi persecutor ați fost om.
Ușa se închise.
Persecutorul rămase singur.
Privi carnetul roșu de pe masă. În el erau nume, acuzații și destine așternute în câteva rânduri de cerneală.
Mâna îi tremura ușor.
Nu știa dacă tremura de furie sau pentru că, undeva în adâncul lui, se trezise ceva ce crezuse uitat.
Afară, ploaia se oprise.
Alexandru mergea încet pe stradă. Nu știa ce avea să-i aducă ziua de mâine. Nu știa cât de mult avea să-i schimbe viața ceea ce urma.
Dar își amintea de mama lui.
De camera mică.
De masa simplă.
De pâinea pusă pe masă.
Și de mâinile ei împreunate în rugăciune.
Își amintea glasul ei:
- Să nu uiți niciodată, orice s-ar întâmpla, că Dumnezeu nu te părăsește.
Alexandru se opri.
Privi cerul cenușiu.
Își șterse lacrimile.
În clipa aceea înțelese că, oricât de grea avea să fie încercarea, exista ceva ce nimeni nu-i putea lua cu forța: demnitatea lui.
Și, mai presus de toate, credința.
Ridică privirea spre cer.
- Doamne, dă-mi puterea să merg înainte și să nu Te părăsesc niciodată.
Apoi porni mai departe.
Drumul din fața lui era nesigur. Îl așteptau zile despre care nu știa nimic, poate pierderi, poate suferință, poate chiar despărțirea de tot ceea ce îi era drag.
Dar mergea înainte.
Pentru că în sufletul lui rămăsese cuvântul mamei. Iar cât timp își păstra demnitatea și credința, Alexandru știa că nu era singur.

Notă de autor: Personajele și dialogul sunt imaginare. Povestirea este o creație literară inspirată de realitățile istorice ale epocii.